Laura Codruta Kovesi, Procurorul General al Romaniei, a sesizat Inalta Curte de Casatie si Justitie cu un recurs in interesul legii, in conditiile constatarii ca in practica
judiciara nu exista un punct de vedere unitar cu privire la „ aplicabilitatea prevederilor art. 74 alin.1 lit. d) din Codul muncii in cazul concedierilor din motive care nu tin de
persoana salariatului, in temeiul dispozitiilor art. 65 din Codul muncii ”.
Verificarile jurisprudentei de la nivelul intregii tari, au aratat ca, in cauzele avand ca obiect contestatii formulate impotriva deciziilor de concediere emise in temeiul
prevederilor art.65 din Codul muncii, s-a solicitat instantelor investite cu solutionarea pricinii, examinarea deciziilor contestate, inclusiv prin prisma dispozitiilor art.74 lit. d) din acelasi cod, cu motivarea ca angajatorul avea obligatia legala de a comunica salariatului concediat, lista locurilor de munca disponibile in unitate si termenul in care urma sa opteze pentru un astfel de loc de munca vacant, precum si de a face mentiune in decizie cu privire la indeplinirea acestei obligatii, sub sanctiunea nulitatii.
Referitor la aplicabilitatea prevederilor art. 74 lit. d) din Codul muncii in cazul concedierilor individuale pentru motive care nu tin de persoana salariatului, reglementate de art. 65 din acelasi cod, practica judiciara este neunitara, dupa cum urmeaza:
1.Astfel, unele instante de judecata au apreciat ca dispozitiile art. 74 lit. d) din Codul muncii se aplica in raport de prevederile art. 64 din acelasi cod, numai in cazul
concedierilor intemeiate pe dispozitiile art. 61 lit. c) si d) si art. 56 lit. f), iar nu si in situatia in care concedierea s-a dispus in temeiul art. 65.
Sub acest aspect, s-a retinut ca, acea conditie inscrisa in art. 74 alin.1 lit. d) din Codul muncii, referitoare la inserarea in cuprinsul deciziei de concediere a listei tuturor
locurilor de munca disponibile din unitate si a termenului in care salariatii urmeaza sa opteze pentru un astfel de loc de munca, in conditiile art. 64 din cod, este valabila numai in cazul concedierilor pentru inaptitudine fizica si psihica a salariatului, intemeiate pe dispozitiile art. 61 lit. c), a concedierilor pentru necorespundere profesionala, dispuse in baza art. 61 lit. d), precum si in cazul incetarii de drept a contractului individual de munca, in situatia prevazuta de art. 56 lit. f) din Codul muncii.
Prin urmare, avand in vedere ca, in cazul concedierii intemeiate pe dispozitiile art. 65 din Codul muncii, nu este prevazuta de legiuitor aceasta obligatie, mentiunile prevazute de art. 74 lit. d) din Codul muncii nu pot fi aplicabile prin analogie, pentru a suplini o eventuala carenta legislativa.
2.Alte instante de judecata, in aceleasi ipoteze, au considerat dimpotriva, ca prevederile art. 74 alin. 1 lit. d) din Codul muncii isi gasesc aplicarea si in situatia in care contractul individual de munca al salariatului a incetat din initiativa angajatorului si din motive care nu tin de persoana salariatului, intrucat dispozitia legala mai sus evocata face trimitere la conditiile si nu la cazurile prevazute de art. 64 din cod, astfel incat, este incidenta, chiar daca temeiul de drept al concedierii este reprezentat de art. 65 din Codul muncii.
In acest sens, s-a apreciat ca, lipsa din cuprinsul deciziei de concediere dispusa in temeiul art. 65 din Codul muncii, a mentiunilor prevazute de art. 74 alin. 1 lit. d),
atrage nulitatea absoluta a deciziei, deoarece Codul muncii nu prevede ca o atare mentiune este obligatorie doar in cazurile prevazute de art. 64, ci „in conditiile art. 64”, astfel incat este o norma de trimitere nu la situatiile de concediere prevazute de acest articol, ci la conditiile pe care trebuie sa le respecte angajatorul atunci cand are obligatia de a propune salariatului locurile de munca vacante.
